Pentru MiC

Mic şi-o inimă de plumb


Toată lumea crede că soldăţelul din poveste avea şi inima tot de plumb.
Dar, nu, inima lui nu era făcută din plumb – era ea mai grea şi mai tristă, dar aşa e orice inimă adevărată ascunsă într-o jucărie.

- Dacă ai un picior, numai unul, nu se cheamă că eşti întreg! îi spunea soldatul balerinei de hârtie, ori de câte ori Mic deschidea cartea la povestea lor.

- Pentru tine, îi răspundea balerina, eu nu o să stau niciodată pe două picioare.

De aceea Mic nu o văzuse decât pe un vârf, gata oricând de o răsucire frumoasă, mai ceva ca un titirez.

- Crezi că povestea noastră impresionează pe cineva? o întrebă soldăţelul.

- Nu ştiu! îi răspunse ea, făcând o piruetă, chiar sub ochii copilului, care se temea să nu cumva s-o piardă în focul desenat imediat pe pagina următoare.
Oricum, el nu mai dădea pagina aceea de mult, dar chiar şi aşa…

- Poate că există totuşi un băiat care o să se îndure de tine şi o să te repare! îl încuraja fata.

- Sau poate că nu. Îmi cunoşti atât de bine povestea...

Balerina de hârtie îl privi.
Din douăzeci şi cinci de fraţi gemeni, câţi aduse pe lume o lingură de plumb, el era “unic”.
Faptul că nu avea decât un picior îl făcea să fie mai bun, mai sensibil.
Iar neputinţa de a se avânta în tot felul de lupte îl ajuta să fie atent şi la frumuseţea ei, nu doar la cea a baionetei. Căreia doar dintr-o demnitate de soldat nu îi dădea drumul niciodată.

Mic, observând tăcut schimbul de priviri, decise că e momentul să intervină.
Se abţinuse prea mult.
Cartea trebuia mâzgălită imediat.
Aşa încât luă o cariocă potrivită şi îi desenă soldăţelului piciorul de care avea nevoie pentru a putea dansa fericit, cu baioneta pe un umăr şi cu aleasa inimii sale pe celălalt, înainte de a se topi cu toţii în flăcările iubirii…






Lebăda supărată


Când ai doi prieteni buni, cum sunt un soldăţel şi o balerină, dar mai ales când eşti Mic, nu poţi să nu înveţi cifrele.
Cifrele sunt ca nişte cadouri pe care ţi le faci singur, după ce le descoperi pe rafturile pline de litere ale unei cărţi cu poveşti.

În plus, dacă ştii să numeri, poţi să numeri... orice.
Dar cel mai frumos este să îţi numeri prietenii.
Un prieten aici, un prieten acolo, până se fac zece şi nu mai ştii câţi sunt.

La acestea se gândea copilul în timp ce răsfoia cartea cu poveşti, revenind mereu la poza în care soldăţelul avea amândouă picioarele. Exact ca el.
Ceea ce îi deosebea, totuşi, era, nu baioneta, ci mica balerină de hârtie.
Dar nu putea fi prea greu de făcut una. Atâta doar că a sa va avea o rochiţă de ziar, cu ştiri pe două coloane.
Şi poate că nu va rămâne chiar mereu mereu pe vârfuri.

Nici nu se apucă bine de îndoit hârtia decupată, că ziarul - ce trebuia să devină, desigur, solista din “Lacul Lebedelor, balet la care l-au dus intr-o seară părinţii - începu să vorbească:

- Să-mi faci DOUĂ codiţe împletite prinse deasupra capului.

Băiatul se întristă. Nici capul nu ştia cum să i-l facă, darămite codiţele…

- Pe urmă, trei rânduri de volane – TREI – nici mai mult, nici mai puţin!
Şi nu uita că nu îmi plac cusăturile în faţă!
Şi nici imprimeurile scandaloase!

- Bine, spuse Mic, cu voce pierită, bine, o să fac aşa cum vrei tu, dar promiţi că o să dansăm?

Ziarul, care începea să semene cu orice, numai cu o balerină nu, îi promise:

- Da, vom dansa până vom ameţi!

- Până vom ameţi?
Băiatul era atât de bucuros, încât nu îşi dădu seama că din mâinile sale neîndemnatice nu va ieşi niciodată graţioasa făptură la care visa.

Doar balerina pricepu, într-un târziu, că şansa ei de a exista... este egală cu ZERO!
Moment în care îl rugă pe Mic să lase ziarul, să apuce creionul şi să deseneze, mai bine, o lebădă supărată.

***

Jumătatea omului de zăpadă


- Ca să îl poţi scrie pe 2, trebuie să ştii cum arată o lebădă adevărată! spuse omul de zăpadă. Altfel, cifra asta n-o să danseze niciodată frumos pe hârtia ta.

Mic se duse, luă atlasul, căută şi descoperi pasărea, într-adevar, plină de graţie.
Ce părea să privească – parcă pentru a nu se uita la el, neîndemânaticul – într-o apă adâncă.
O desenă cum putu, dintr-o singură linie, repede, ca să se achite de datorie.

- E bine?

- Da, mititelule. E perfect.
Acum, între noi doi: ce-ţi veni să te apuci de făcut balerine?
Lumea e atât de săracă în oameni de zăpadă…

- Nu ştiam! răspunse, vinovat, copilul, cu ochii pe geam.

- Iată c-ai aflat!
Să nu uiţi niciodată.

- Nu o să uit, promit!

- Hai, lasă, nu promite, nu e nevoie!
Copiii se ţin de cuvânt cât sunt copii.
Când devin oameni mari, nimic nu mai e valabil…

- De ce?

- Întreabă-mă să te-ntreb!

Mic începu să râdă.
Îi plăcu vorba asta.
- Şi cine o să ne răspundă?

- Timpul, băiete! Timpul! deveni brusc serios omul de zăpadă.
Căruia Timpul - sau poate şi Vremea – îi pricinuiau, după cum începea să iasă la iveală, un mare necaz.

- Dar ce-i cu tine? îl întrebă copilul îngrijorat.

- Mă arde în partea stângă…
Cred că soarele e de vină.
Da, e prea mult soare pentru o lună de iarnă.

- Nu vreau să te topeşti, că eu nu am chiar mulţi prieteni! îi mărturisi băiatul, cuprins de panică.
După care îşi luă haina, căciula şi mănuşile de lână, hotărât să-l salveze.
Pe tot, sau măcar un bulgăre din cei doi, datorita cărora semăna leit cu un 8.

- Hai, că deja nu îmi mai simt jumătate de corp - acuşi mă transform într-un 3! îi ghici gândul omuleţul de nea.

Băiatul puse mâna pe el.
Tremura de căldură!

Îl înveli iute cu un strat gros de zăpadă.
Apoi cu încă unul.

În stânga, unde avea prietenul său inima, înghesui cei mai mulţi şi mai pufoşi fulgi, ca să-i facă o bucurie.

***

Domnul “Nas ascuţit”


- Bună dimineaţa, omule de zăpadă! strigă Mic, deschizând grăbit fereastra.

Nici un răspuns.
Ca şi cum nici nu ar fi existat vreun om de zăpadă.
Posomorât, băiatul se aruncă în fotoliu.
Ca să se mai gândească puţin la "prietenie", înainte de a-şi spăla faţa de lacrimi.

- Nu mai boci pe cine nu trebuie! se auzi un glas necunoscut.

- Dar tu a cui voce mai eşti? întrebă, mirat, copilul.

- Eu nu sunt vocea nimănui altcuiva!
Sunt Domnul Patru, zis şi “Nas ascuţit”!

Mic nu fu în stare să-şi stăpânească râsul.
Încercă, dar nu reuşi.

- Cum ai zis?
Domnul... "Nas ascuţit"?

- Exact.
Sper că o să mă respecţi.
De altfel, te anunţ, sunt o figură remarcabilă în orice catalog.

- Ce e acela un catalog?

- Vai, că deştept mai eşti!
Un catalog este un caiet mare în care se pun nişte note.
Dar pentru asta trebuie să faci un efort: fie să creşti, fie să nu te rătăceşti în drum către şcoală.

- Şi dacă nici nu o să vreau să merg la şcoală?

- Atunci nu o să ai niciodată onoarea de a mă vedea în acţiune!

- Mai bine să-mi zici de ce te cheamă “Nas ascuţit”?

- Pentru că miros de la o poştă copiii leneşi - ca să nu le spun puturoşi...
Şi am şi oarece prestanţă din profil.
Mă rog, aşa se zice.

- Prestanţă?

- Mda, un cuvânt cam greu pentru tine.
Dar la care nu pot renunţa, pentru că mă reprezintă.

- Adică e de bine?

- Întocmai.
Ţi-aş dori să poţi şi tu să ţii la distanţă pe oricine nu te merită!

Din clipa aceea nu se mai auzi nimic, cu excepţia unei muşte care, găsind cartea deschisă, se aşeză pe nasul ascuţit al Domnului Patru.

Apoi nu se mai auzi nici musca, pentru că Mic închise cartea.
Ca să poată să se gândească, în linişte, la problemele lui.

***

Zâna “Urechiuşă” şi cercelul cu diamant


Ţi-ai găsit, copil să aibă o clipă de linişte.
De când e lumea si pământul, în jurul copiilor mişună licurici, spiriduşi iar uneori, dacă este vorba de un copil simpatic, şi tot felul de zâne.
Care mai de care mai invizibilă şi mai plină de surprize.

- Fii drăguţ şi desenează-mi un cercel! auzi Mic o voce deosebit de plăcută, motiv pentru care se puse pe treabă imediat.

Un (6) tremurat strălucea pe hârtie, graţie pixului său cu mult sclipici.

- Splendid! Superb! Fantastic!
O să fac în aşa fel încât să-mi zăreşti urechea! zise vocea suavă.

- Dar eu vreau să te zăresc pe tine! se tângui Mic.

- Nu pot.
Mi-e jenă să mă arăt fără cercel!

În jurul băiatului, aerul se înroşi tot de ruşinea din obrajii ei.

- Biiine...
Atunci arată-mi doar urechea!

Fata îşi dădu la o parte zulufii de pe urechea sa mică, ce ar fi semănat cu cifra (5), dacă nu ar fi fost de o mie de ori mai drăguţă.

- Dar cum să fac să iau cercelul de pe hârtie?

- Asta e treaba mea, zise ea zâmbind şi întinse către unicul (6) în care pâlpâia un diamant, bagheta ei fermecată.

- Eşti îngrozitor de frumoasă! o admiră Mic, cu voce tare.
Dacă aş putea…...

- Dacă ai putea ce?

- Dacă aş putea să ştiu cum te cheamă...

- Eu nu am nume, zise ea simplu. Sunt doar una... din mulţimea de zâne ale matematicii.

- Dar trebuie să te cheme cumva, insistă Mic.
Zâna “Urechiuşă” e bine?

- Pentru moment! zâmbi fata şi îi strecură, în mâna cu care copilul îi oferise cercelul, o baghetă(1) şi un inel(0).

Să le foloseşti doar ca să-i faci în ciudă Domnului (4)! mai adăugă şi dispăru undeva, nu prea departe, în infinit...

***

Pieptenele cu doi dinţi


-Ia pieptenele cu doi dinţi! Ia pieptenele cu doi dinţi! striga băbuţa cea vicleană din paginile cărţii pe care Mic o deschise din nou, ca să-şi alunge tristeţea de după plecarea zânei.

- Nu vreau un pieptene cu doi dinţi! se strâmbă copilul.

- Asta e marfa! spuse băbuţa cu nasul coroiat.
Nu-ţi convine, nu cumperi.
Nu cumperi, rămâi ciufulit!

Mic îşi trecu mâna prin păr.
Cinci degete nu făceau mai mult decât un pieptene ştirb.
Dar când să-i zică băbuţei că doreşte şi el unul, câţiva pitici începură să urle disperaţi, pe o singură voce:

- Nu u u u u u u!
Cu şapte de “u”.

- Nu, ce? întrebă Mic, dându-i băbuţei toţi banii din puşculiţă şi luând imediat pieptenele.

- Nu-l cumpăra! îi strigară ei băieţelului care tocmai şi-l trecea prin părul rebel.

- De ce să nu-l cumpăr? mai întrebă acesta şi căzu pe covor, cu pieptenele încurcat în vârtejul din creştetul capului.

- Pentru că e… vrăjit, de aceea! reuşiră să-şi termine piticii avertismentul.
Dar era prea târziu : copilul adormi pentru încă o noapte…

***

Lasoul şi zece guri de aer curat


"O, ce noapte grozavă!" ar spune cineva care n-a mai avut niciodată astfel de vise…

În capul lui Mic basmele şi visele se amestecau, de nu mai ştiai ce este imaginaţie adevărată şi ce nu.
Noroc că literele nu se amestecau, totuşi, cu cifrele şi că nu învăţase încă să confunde culorile…

Deocamdată, intrase în mult dorita poveste a Albei-ca-zăpada, ce scăpase, datorită lui, de episodul cu pieptenele.

Când fata i-l scoase din păr, copilul făcu ochii mari.

- Te-a păcălit şi pe tine…

- Cine? întrebă el.

- Mama aceasta, vitregă, a mea.

- Dar eu nu sunt cel mai frumos din lume, zise băiatul, revenind-şi complet.

- Nu, dar eşti cel mai naiv!




În clipa aceea se auzi un tropot înfricoşător foarte aproape de casa piticilor…

Un cal uriaş, cu o coamă neagră şi cu copite scânteind, sălta pe cele două picioare din spate.
Coada lui, mai mare decât a unei comete, ştergea cerul de toate stelele şi ridica nori grei de praf cenuşiu.

- Mi-e frică! spuse copilul.

- Şi mie! glăsui Albă-ca-zăpada.
Calul ăsta nu apărea în povestea mea.
Nici măcar în traduceri.

- O să pun mâna pe el şi-o să-l fac mici fărâmici! se încurajă băiatul.
Ştii ce-i ăsta? o întrebă el pe fată, în timp ce înnoda capătul unei funii.

- Un (9)? răspunse ea.

- Nu, un lasou!
Trebuie să fii băiat ca să ştii să faci unul.
Dacă te dai la o parte, al meu e!

Calul spumega în continuare şi necheza asurzitor.
După fiecare nechezat, cerul se rupea în două şi scotea fulgere de lumină.
La lumina unui astfel de fulger, Mic aruncă lasoul spre gâtul armăsarului negru, care, asemeni oricărui nor, se potoli imediat.

Apoi începu să plouă.

Şi dură ploaia până în zori, când băiatul, bucuros de ultimul său vis, deschise fereastra pentru a trage în plămâni... ZECE guri de aer curat.